Despre amintiri si caini fara stapan...

Una din cele mai vechi amintiri ale mele se leaga de catei. Tin minte ca locuiam intr-un camin de familisti in Bucuresti si mama lucra in capatul celalalt al curtii. Si mai tin minte ca era o catea in curte care ma ingrozea si ma fascina in acelasi timp. Asta se intampla inainte de 89, cred ca aveam 2-3 ani si primul prieten, pe Dulcelu'.  La un moment dat ma jucam in curte, eu si prietenul meu si incercam sa-mi fac curaj sa merg sa o vizitez pe mama. Nu mai stiu exact in cat timp, cert este ca am fost provocata sa traversez curtea. Si nu exista mi-e frica, aveam ceva de dovedit. Asa ca mi-am luat inima in dinti si am pornit-o printre copaci,pe drumul care mi se parea mie mai scurt. La un moment dat am auzit un latrat scurt si am inlemnit. De mine se apropia cel mai mare caine din lume. Era cat mine de inalt, avea coltii cat mainile mele si latra mult mai tare decat as fi putut eu vreodata sa tip. Nu tin minte decat ca m-am lipit de un copac si am soptit: Laica, hai cutu! si cateaua m-a lins pe fata. A fost ziua cand mi-am infruntat cea mai mare teama de pana atunci si mi-am facut cea mai buna prietena.

Nu mai stiu exact care a fost finalul aventurii mele, nici ce a zis mama cand a vazut un copil mic si murdarel cu un caine cat el de mare alaturi, cert este ca acum cateva zile, citind articolul Silviei mi-am dat seama ca sunt total de acord cu ea. As participa si eu la mars daca as putea sa lipsesc de la munca. Cred cu tarie ca e o lasitate sa ucizi pe cineva mai slab ca tine iar eutanasia nu e o solutie in problema canilor fara stapan. Si mai cred cu tarie ca exista cel putin 2 fete in oricare poveste.